Impunerea unor taxe pe carbon în România, în contextul noilor reglementări europene, schimbă profund echilibrul în sectoarele cu consum intensiv de energie. Componenta principală a acestor costuri există deja în cadrul sistemului ETS, dar introducerea unor taxe suplimentare, care să acopere emisii din transport sau clădiri, începe să influențeze costurile producției și competitivitatea industriei locale .
Raportul OECD din 2023 arată că prețul implicit al carbonului în România este dintre cele mai scăzute din UE – menționat la circa 59 €/tonă CO₂, greu compatibil cu pragurile necesare pentru decarbonizare. Multe firme, în special în sectoare precum transport, materiale de construcții și energie, se confruntă cu costuri mai mari ale combustibililor și utilităților. Aceste creșteri pot reduce marjele de profit și pot genera presiune asupra prețurilor finale.
Pe termen mediu, o taxă moderată pe carbon ar putea stimula companiile să adopte tehnologii mai verzi. Studiile estimează că un plan de taxare progresivă ar scădea emisiile cu 40 % până în 2032, cu un impact limitat asupra PIB-ului (‑0,12 %) și angajărilor (‑0,02 %). Dacă veniturile obținute din aceste taxe sunt redirecționate către investiții în eficiență energetică sau subvenții pentru IMM-uri, efectele devin chiar pozitive pentru gospodării și mediul de afaceri.
Totuși, regiuni cu competitivitate scăzută riscă să resimtă mai agresiv aceste măsuri. Zone agricole, firme mici sau companii care operează la nivel local, fără acces facil la finanțări verzi, pot suferi dublu: costuri mai mari, dar fără posibilitate de investire în tehnologii alternative. Spre deosebire de economia europeană în ansamblu, unde dublul dividende (creștere economică + reducere de emisii) funcționează, la nivel național efectele sunt mai confuze .
În paralel, mecanismul CBAM (Carbon Border Adjustment Mechanism) adoptat de UE ar putea însemna taxe suplimentare pentru importuri intensive în emisii, cum ar fi cele de oțel, ciment sau îngrășăminte. Acesta urmărește să prevină fenomenul de carbon leakage, adică mutarea producției în țări cu standarde mai relaxate. Dacă România devine exportator de bunuri din sectoare grele, impactul acestor taxe la frontieră poate crește costurile, dar în același timp încurajează modernizarea sustenabilă.
Pentru afacerile din industria autohtonă, soluția optimă ar putea fi adaptarea prin modernizare, accesarea de granturi UE și colaborarea pe proiecte verzi. O parte din eforturi trebuie direcționate către consultanță tehnică și strategiile de tranziție, mai ales în regiunile vulnerabile. În plus, autoritățile române au un rol esențial: trebuie să asigure predictibilitate în politica fiscală, să susțină infrastructura verde și să ofere pachete de compensare pentru sectoarele greu încercate.
Taxele pe carbon nu sunt doar o povară, ci pot fi constrânși pentru industria autohtonă doar cu o abordare coerentă, care să combine penalizările cu stimulente și sprijin destinat tranziției industriale.
Cum se adaptează economia românească la Pactul Verde European?
România își reorientează economia în spiritul Pactului Verde European, însă tranziția către durabilitate implică provocări complexe și investiții semnificative la nivel național. Iată cum se adaptează piața locală:
În primul rând, prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), aproximativ 44 % din fondurile UE alocate României sunt dedicate tranziției verzi – în special decarbonizării industriei, transportului și renovării clădirilor publice și rezidențiale. Aceste fonduri susțin proiecte precum modernizarea infrastructurii feroviare, stimularea producției de energie regenerabilă și crearea unui fond pentru renovări energetice.
Energia regenerabilă este un alt domeniu-cheie: România își propune să atingă cel puțin 30 % pondere a surselor regenerabile în mixul energetic până în 2030, urcând la 34 % în unele scenarii . Dezvoltatorii de parcuri eoliene și solare – precum Premier Energy care vizează 1,5 GW capacitate – încheie parteneriate și investesc masiv.
În energie, decarbonizarea centralelor pe cărbune avansează prin programe precum Just Transition Fund, destinat regiunilor ca Gorj, afectate de închiderea minelor. Acestea primesc sprijin pentru recalificarea forței de muncă și dezvoltarea de proiecte verzi, deși tranziția rămâne dificilă din cauza rezistenței comunităților tradiționale.
Industria este supusă de asemenea unor reforme majore – companiile energetic-intense sunt încurajate să treacă la tehnologii curate cu ajutorul granturilor UE și facilităților fiscale, inclusiv scutiri de impozit pentru profit reinvestit în echipamente verzi.
Sectorul transporturilor este vizat prin investiții în mobilitate urbană durabilă și infrastructură feroviară modernă. PNRR include proiecte ample de electro-mobilitate urbană și optimizare logistică în orașe, inclusiv sprijin pentru transport public nepoluant .
În agricultură apare o orientare către economia circulară – programe de mediu promovează reutilizarea resurselor, reducerea deșeurilor și adaptarea la schimbările climatice, în linie cu obiectivele Pactului Verde .
Însă provocările nu sunt puține. România rămâne dependentă de combustibili fosili, în special gaze și cărbune, iar ineficiența energetică din industrie este încă ridicată – economia românească consumând cu 60 % mai multă energie per unitate de PIB comparativ cu media UE. Implementarea tehnologică necesită un cadru legislativ clar, coordonare interministerială și expertiză națională, pentru a evita decalaje între regiuni sau sectoare.
În ansamblu, economia românească se află pe o traiectorie de adaptare rapidă la Pactul Verde: mobilizează resurse, dezvoltă infrastructură verde și resurse umane, dar pentru ca tranziția să fie sustenabilă și echitabilă, este nevoie de coerență, viziune strategică și echilibru între stimulente și reglementări.
